Semnale de alarmă pentru părinții elevilor de gimnaziu

Ca și coordonator și psiholog al unui centru de pregătire pentru elevi și adulți, avem cel mai mult colaborări cu elevi de clasele V-XII, prin prisma ședințelor de matematică, română, engleză sau germană. Foarte mult avem ocazia să stăm de vorbă cu părinții cursanților noștri. În ultimul an, însă, există o tot mai mare lipsa de implicare din partea părinților și, aș spune eu, o tot mai mare confuzie a părinților, cu privire la nevoia lor de implicare. 

Metoda EDU TRUST presupune implicarea masivă a părintelui în educație și fără de părinte procesul educațional nu poate fi unul de succes. 

De ce e nevoie de implicarea părintelui în procesul educațional?

➢ Pentru că părintele este și e bine să rămână figura de referință și de autoritate în ce privește educația copilului;

➢ Pentru că părintele este cel care este cu copilul acasă și el poate monitoriza procesul educațional; 

Procesul educațional și învățarea nu se întâmplă doar la școală și la meditații. Cea mai mare și mai importantă parte se întâmplă (sau ar trebui) să se întâmple acasă, sub monitorizare sau măcar verificarea părintelui, indiferent de vârsta copilului; 

➢ Pentru că părintele gestionează resursele alocate ședințelor de meditații sau pregătire pentru examene;

➢ Pentru că părintele este cel care poate gestiona recompensele și consecințele comportamentelor dăunătoare procesului de învățare;

➢ Pentru că părintele este cel de la care copilul așteaptă reacții privind rezultatele, eforturile sale;

➢ Pentru că părintele este cel care ghidează cel mai mult învățarea, el este modelul; Chiar dacă nu ne dăm seama, învățarea este continuă, ea nu se întâmplă doar la școală, ci se întâmplă cel mai mult acasă;

➢ Pentru că copilul nu știe și nu poate lua decizii informate singur, privind traseul educațional de dezvoltare.

De ce spunem că nu poate lua copilul singur decizii privind procesul și traseul educațional? 

➢ Pentru simplul fapt că un copil la 14 ani nici măcar nu are încă cortexul prefrontal (aria responsabilă de raționament logic și decizii) complet dezvoltat; 

➢ Pentru că un copil nu cunoaște posibilele consecințe ale alegerilor sale (privind alegerea profilului sau liceului);

➢ Pentru că un copil va lua deciziile emoțional, nu rațional (va alege un profil uman pentru că nu i-a plăcut profesorul de matematică, nu matematica, dar el nu știe face diferența pentru că nu a fost învățat sau pentru că încă nu poate);

Bineînțeles, copiii noștri trebuie implicați de mici în procesul de luare de decizii, aceasta fiind metoda prin care ei învață. Mai întâi prin expunere, apoi prin implicare propriu-zisă. Însă nu e sănătos ca un elev de clasa a 7-a sau a 8-a să fie întrebat “Vrei sa mergi la liceu pe profil real sau uman?”. El răspunde “Uman, nu vreau matematică”. Și discuția s-a încheiat acolo. Părintele ne spune la centru că oricum merge pe profil uman, fără rezerve, pentru că nu vrea matematică. 

Păi stați așa….😰

O decizie de o asemenea importanță trebuie să aibă un proces decizional complex sau cel puțin bine informat.

Am stat de vorbă cu elevi de clasa a 8-a care nici măcar nu știu ce presupune un profil Real sau unul Uman, dar ei erau foarte hotărâți și părinții spuneau ca ei. 

➢ Părintele, împreună cu copilul, e nevoie să se informeze ce presupune fiecare profil;

➢ Părintele, împreună cu copilul, e nevoie să caute mai multe variante de liceu, să se uite la ultima medie de intrare la acel liceu în anul precedent;

➢ Părintele, împreună cu copilul, pe baza mediei de intrare de la, să zicem 5 licee ca posibile obiective pentru liceu, trebuie să seteze un obiectiv, o notă minimă pe care copilul trebuie să o obțină la examen ca să poată intra la unul dintre cele 5 licee alese, dorite. 

De ce e important ca elevul să parcurgă cu părintele acești pași în procesul de alegere a liceului? 

Caz concret:

Părintele ne spune despre copilul lui că își dorește să între la liceul x, unul dintre top 3 din oraș, iar noi îi spunem că nu sunt șanse, pentru că cunoaștem nivelul actual al elevului și putem face un prognostic. Părintele este frustrat. Însă în anul precedent, dacă am dat de lucru elevului acasă nimeni nu l-a verificat dacă a făcut sau nu, sau spunem părintelui că acei copii care țintesc să intre la liceul x, fac zilnic acasă minim 2 variante extra de examen la matematică. Și părintele îmi răspunde că nu poate să îl motiveze, că nu știe ce să facă.

Ok, e de înțeles. Îl întreb pe părinte cât timp petrece copilul învățând și cât timp la computer sau telefon. Raportul este unul disfuncțional. Părintele are răspunsul, însă nicio atitudine nu se ia; Stabilim cu părintele și elevul un minim de 25 de minute de lucru/ îi la matematică/română, cu sarcina părintelui de a verifica dacă a efectuat, nu dacă a făcut corect.

Profesorul EDU TRUST verifică și explică săptămânal sarcinile aduse la verificare, de către copil. Din păcate, rezultatul este același, părintele nu verifică, elevul nu lucrează. Dorința liceului rămâne fermă; 

Și așa învață copiii noștri valoarea muncii… 

➢ Pentru că altfel nu se poate lua o decizie informată (reală) și potrivită, mai ales. 

➢ Pentru că altfel nu își poate seta obiective clare și concrete, dacă nu parcurge pașii de informare. Nu își poate stabili ce note are de obținut la examene, nu știe pentru ce trebuie să lupte, nu își poate programa și planifica munca, nu își poate doza efortul depus. Chiar dacă este un copil conștiincios, va munci cât va munci, dar fără o direcție concretă, se va demotiva sau când îi va fi greu, nivelul de reziliență îi va scădea și va claca. Fără obiective setate clar, poate deveni anxios, poate deveni confuz, temător, pentru că nu știe unde vrea să ajungă și pentru ce lupta. 

Nu în ultimul rând, ajutați-vă copiii să conștientizeze importanța examenului de Evaluare Națională, sau gândiți-vă împreună cu ei, prin prisma următoarelor aspecte:

➢ Nota la acest examen, în acest sistem de învățământ, determină unde își va petrece copilul d-voastră următorii 4 ani, cu ce fel de elevi va fi înconjurat și ce exemple va avea; cine ii vor fi mentorii.

➢ Acesta este momentul crucial în dezvoltare când au ocazia nemaipomenită să descopere care le este propria capacitate sau “cât pot eu”. Acest examen este punctul de referință. Fiecare va știi “pot de 10” sau “pot de 8” sau “pot de 6”, nu în funcție de cât poate în mod real, ci în funcție de cât a învățat, ceea ce va fi fost în funcție de cât a fost împins de la spate și cât a fost învățat să își manage-uiască timpul, spațiul de învățare, stresorii din mediu, cât a fost verificat. Da, nota de la evaluare este și nota părintelui, să știți. Și repet, nu lăsați totul pe seama copilului de 13-14 ani; încă nu are nici creierul complet dezvoltat. 

➢ Acesta este momentul când are ocazia să învețe valoarea muncii. Și va știi apoi “dacă muncesc, pot să reușesc”. Dacă nu va munci, se va mulțumi cu puțin, și adult fiind, sau va fi adaptat într-o lume în care analfabetismul funcțional a ajuns la rang de glumă și în care modelele sunt cu susul în jos, în care copiii noștri nu mai deosebesc binele de rău. 

Închei cu un exemplu: 

Elevi de clasa a 8-a, de la școli respectate, confruntați cu un text de 7-10 randuri. După ce îl citesc în tihnă, nu sunt în stare să ofere un răspuns corect întrebați fiind despre ce este vorba în text sau care este tema textului citit. 

Cum spunea un domn profesor odată… “Atenție la neatenție!” 😓