Superputerea care m-a salvat.

Cum am trecut de la o adolescentă timidă la adultul de azi

Text dedicat părinților mei,

cursanților EDU TRUST

și lui Albert, băiatul de clasa a treia, care iubește cărțile

 

Vă voi spune direct și de la început care este mesajul pe care doresc să îl transmit. Cine are chef de atâta citit? Vreau să vă spun care a fost superputerea care mi-a dirijat toți anii de liceu, începutul perioadei adulte, ce le-a dat sens și care a fost lucrul cu cel mai răsunător impact în viața mea. Au fost cărțile.

Da, cărțile ”m-au salvat”. De la de? De la existanța fadă pe care aș fi putut-o avea fără ele. Dar cum aș fi putut fi conștientă de acest lucru dacă nu aș fi încercat? De la emoțiile care mă făceau să fiu o adolescentă drăguță, dar cu coșuri, prea timidă din această cauză, care prea des nu avea curajul să privească pe cineva în ochi. De multe ori, când îmi oferea atenție o persoană pe care eu o consideram importantă sau o admiram, mă trezeam că spun lucruri tâmpite. Îmi doream să spun ceva cu sens sau care să fie inteligent, și nu îmi ieșea. Mă simțeam rușinată, îmi scădea și mai mult stima de sine, încrederea în mine, mă simțeam inconfortabil cu mine însămi. Parcă era o groapă între cine eram și cine îmi doream să fiu. Dar cum să o astup?

Să revenim la cărți! Ce poate fi așa de interesant la ele? Cum pot transforma ele pe cineva? Da, nici măcar nu îmi pusesem aceste întrebări. Pur și simplu cărțile nu fuseseră ceva promovat în viața mea, în familia mea. Tatăl meu avea o bibliotecă relativ mare cu cărți, majoritatea pe care le citise sau le citea regulat, cea mai mare parte despre un domeniu care atunci nu mă atrăgea deloc. Le citeam titlurile des pe cotorul cărții, le știam pederost autorii, culorile, însă nu erau cărți care să mă facă curioasă în vreun fel. Dimpotrivă, îmi dădeau un sentiment rece, plictisitor, greoi.

Am să fac o paranteză, ca să nu crezi că nu mă știam distra. Anii de liceu pentru mine nu au fost doar cărți, au fost o captivantă și mult mai fantastică trăire decât voi putea sau voi ști eu vreodată să pun în cuvinte. Au fost o adevărată descoperire de sine. Relațiile de prietenie pe care le-am dezvoltat au fost o piatră de căpătâi a încrederii mele. De ce? Pentru că atunci când devii adolescent, nu mai contează atât de mult, adesea, ce spun mama și tata, contează ce spun prietenii, cine te caută, cum ești văzut, dacă ești văzut. Și aici eu am avut parte de cea mai frumoasă prietenie pe care orice fata de 12-13-14-15 ani și-o putea dori: am avut un grup de prietene de care eram nedespărțită. Această prietenie m-a învățat multe, m-a învățat să râd, să iubesc, să plâng, m-a învățat ce înseamnă caracterul sau lipsa lui, mi-a dat curaj. A fost ”The Golden Age” a prieteniei. Nu poate omul să aibă prietenii mai frumoase decât cele din liceu… sau poate pentru mine a fost atât de minunat, încât refuz sa mai accept altfel. Așa că, dragă cititor, adolescent, bucură-te de prietenia din liceu, nu e alta ca ea, fii curajos, dar fii de caracter și loial, pentru că și asta este ceva rar!

Ti se pare că divaghez? Da, am multe de spus, dar sa știi că nu pierd firul! Legătura dintre prietenie și cărți este că una dintre prietenele mele, care era cu 3 ani mai mare decât mine și era elevă la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, s-a întâmplat că mi-a adus într-o zi o carte mica, cât palma de lungă, o carte roșie. Mi-a dat-o și mi-a zis ”Citește și tu asta, am terminat-o in 2 zile, o sa îți placă”. Scria pe ea ”Prima iubire”. Nu îmi amintesc autorul. Mi-am zis atunci: ”Prima iubire?! Nu am eu chef de cărți siropoase”. Seara, m-am pus pe pat și am început să citesc. Nu am mai lasat-o din mână. Am fost captivată. A doua zi, am terminat-o. Ce m-a năucit, însă, nu fusese cartea, ci faptul că eu citisem o carte voluntar și în timp record. Eram impresionată de mine, de puterea ce parcă mi-o dăduse acest lucru. Mă simțeam mai inteligentă, mai ”intelectuală”. Așteptam cartea următoare. Mi-am zis ” Eh, asta e noua Anca, Anca care citește!”. Evident că mi se părea cool să citești, știam teoretic că e bine, dar nu înțelesesem niciodată puterea adevărată a cititului.

Au trecut câteva zile, nu am citit nimic. Nu știam de unde să mă apuc. Nu știam ce îmi place. Dacă apucam o carte și mă plictisea? Poate renunțam la citit, ziceam că prima a fost un hazard. Apoi, am spus unui prieten mai mare care știam că era pasionat de citit, că citisem o carte si că mi-a plăcut. Acesta m-a apreciat, m-a lăudat, și a spus ca are o carte pentru mine. Am spus ”ok”, bucuroasă de atenție. Mi-am zis că o voi citi și dacă mă plictisește de moarte. Aveam o reputație de păstrat!

Mi-a dat cartea ”Portretul lui Dorian Grey”, a lui Oscar Wilde. Dacă cartea mică roșie m-a făcut să descopăr că lectura poate fi plăcută, satisfăcătoare, rewarding, cartea lui Wilde m-a făcut să mă îndrăgostesc de cuvinte, de citate, de personaje, de contexte istorice, de descrieri, de dialoguri, de inteligentă, de nuanțe, de opinii. Am citit-o și recitit-o… am notat și memorat pasaje care le știu și azi, dupa 24 de ani. Am devenit alt om. Acolo și cu acea carte a început ”My Golden Age”.

Tatăl meu m-a surprins într-o zi citind. Îl vedeam rar, muncea mult, dar am profitat și i-am cerut bani pentru o carte. I-am spus că nu îmi place să iau cărți de la Bibliotecă, pentru că vreau să fie ale mele, să am și eu biblioteca mea. Tata s-a uitat la mine lung și mi-a spus scurt ”Pentru cărți, îți dau oricâți bani ai nevoie.” Atât a fost. Mi-a întins o bacnota de 50 000 lei, pe vremea aceea, echivalentul a 50 lei acum, cam așa, și am pornit spre cea mai renumită librărie din oraș.

Îmi plăcea să îmi cumpăr cărți. Eram mândră să merg pe stradă cu o carte nouă în mână. Le simțeam parte din mine, le subliniam, dormeam cu ele în pat, erau existența mea până la orele 4-5 diminineață, trăiam ca să citesc! Mama mea nu mi-a spus niciodată în mod direct să citesc. Dar mi-a fost un sprijin tăcut și loial. Mă găsea la ore târzii citind… Dădea din cap, îmi spunea să mă culc, parcă pentru că era de datoria ei să spună asta, dar niciodată nu mă certa. De ce să mă certe?! Pentru ca nu mă puteam trezi să ajung la școală la timp! Of, de câte ori s-a întâmplat! Am simțit aprecierea mamei, acea apreciere pe care nu știa să o pună în cuvinte. O auzeam, însă, în tăcerea ei, în acceptarea ei. Vezi tu, dragă adolescent, pe părinți e bine să îi asculți și prin ce nu spun, nu doar prin ce spun.

Am citit englezi, ruși, spanioli, cărți pe care le înțeleam și cărți pe care nu le înțelegeam intr-u totul sau erau greu de citit, dar le simțeam magia și nu le puteam lăsa. Lumea ideilor în care intram era ceva desăvârșit. Am devenit o adolescentă care încă se temea să vorbească; dar aveam curaj, pt ca aveam idei, aveam limbaj, înțelegeam discuții de alt nivel, oamenii mă priveau cu apreciere, cu uimire, cu admirare. Să fii admirat în adolescență?! E aurul adolescenței. Îti dă și mai mare avânt! Am fost invitată în cercuri în care nu aveau alți copii de vârsta mea acces, deși eram adesea drăguț ridiculizată de unii pentru faptul că încă nu aveam buletin. Am început să mă transform.

Nu mai îmi era frică de singurătate, mi-o doream, ca să mă pot adânci în lectură, în idei, în scris, în citate. Mă duceam singură Joia la Filarmonică. Îndrăgeam muzica clasică. Nu am avut niciodata nu știu ce memorie, să cunosc compozitorii sau să le recunosc instant operele. Dar am acceptat asta, nu studiasem școala de muzică, deși mama avusese o tentativă să mă dea la Arte, dar s-a dovedid, chiar dacă trecusem examenele cu brio, că Școala de Arte era totuși prea departe de casa noastră și nu avea cine să mă ducă. Așa că, am început să accept că nu mă voi putea lăuda cu o cunoaștere prea complexă, dar mă puteam bucura de ritm, de culoarea vioarei, de viața instrumentelor, de lumea intelectualilor care mergeau la Filarmonică. Ce are a face asta cu carțile? Nu stiu exact sa exprim. Sunt cititor, nu scriitor. Dar simțeam că se leagă totul. Simțeam că sunt conectate, că cititul m-a ajutat să mă descopăr, să caut altceva decât colegii de la școală, să caut sunete, armonie interioară, acceptare. Cititul mă făcuse adolescentul ”nemiop”. Și îmi plăcea de mine așa!

Dar cititul avea și multe greutăți. Sâmbăta era ziua de lucru în casă. Mama făcea mereu prăjiturile ei delicioase, eu cam trebuia să o ajut, trebuia să îmi placă să fiu la bucătărie, să învăț să fac și eu… și era destul de complicat! Eu, singura fată din familie, cu doi frați mai mari, vroiam doar să citesc. Într-o sâmbătă de vară, mama mă tot chema să sparg și să aleg nuci pentru prăjitură. Tata m-a descoperit pe scările care duceau spre beciul casei. Citeam cartea ”Idiotul”, de Dostoievski. Nu o puteam lăsa din mână. Știam că se va supăra mama. Când a trecut pe lângă mine, tata mi-a aruncat o privire aspră, care critica vădit faptul că mama mă striga, iar eu sunt acolo și citesc… Dar zâmbetul și tăcerea care au urmat au trădat, din nou, acceptarea. Poate că nici lui nu ii plăcea să spargă și să aleagă nucile. Acceptarea din partea părinților, în adolescență, era un lucru greu și rar. Nu acceparea pe care o oferă ei, în felul lor, ci aceea pe care o resimte el, ea, adolescentul, de care are nevoie și pe care o percepe și o primește în el. Aceea e cea care alină inima și creează conexiunea între părinte și copil, despre care îți amintești după 24 de ani, noaptea, după ce ai culcat copiii.

Nu mai simțeam nevoia să fiu apreciată de alte persoane pe care înainte le admiram, așa ca înainte. Aveam o forță internă care parcă era marele meu secret, superputerea mea. Știam că sunt diferită, carțile îmi oferiseră o altă lume, o altă perspectivă, știam că ceea ce eu adunasem era valoros. Aveam zeci de carți citite. Aveam access la alte resurse cognitive, la alte discuții, devenisem alt om. Eram timidă încă, dar nu sufeream, nu tânjeam, eram îndeajuns. Eram versiunea mea cea mai bună, puternică.

Cititul m-a făcut, m-a învățat să caut singură informații, în tihnă, fără grabă, fără timp. Când citeam despre un eveniment istoric menționat într-o carte, mă duceam la computer să caut informații suplimentare ca să înțeleg contextul. Simțeam că dacă trec peste, fără să fac din acel moment o oportunitate de învățare, sunt cel mai superficial om. Acum cred că eram și obsesiv compulsivă o țâră… dar era atât de satisfăcător să depăsești limitele cunoașterii. Dacă întâlneam cuvinte noi, le căutam, le notam… le repetam, le iubeam. Nu, nu era ciudat, dacă asta gândești. Era dorință de dezvoltare, dorință de mai mult, era ruperea unui cilclu, clădirea unei generații care țintește mai sus, care a luat tot ce a primit, și urcă, se dezvoltă, descoperindu-și propria forță. Știi sentimentul acela când îți iese o problemă la matematică și îți vine pofta să mai încerci una, dar te temi că poate nu va ieși? Ei, nu ăla! Eu depășisem acea fază. Eu vorbesc de alt sentiment, de acela când știi că poți reuși dacă cauți și insiști suficient. Așa m-au făcut carțile un om pasionat de educație, un adult care crede cu îndârjire în valoarea intelectuală, în puterea rațiunii, a bunului simț, dar îubește cu înțeles ”obrazul lăminat ascetic” al personajelor doamne ale lui Dostoievki și ipocrizia jucăușă a personajelor lui Oscar Wilde.

Ajunsă să iau decizii cu privire la viitor, dar nepermițândumi-se în acel moment să merg liceul dorit, din motive ce țineau de deciziile părinților mei, am urmat atunci îndrumările lor cu privire la acesta, în final. Resemnată, am ales profilul uman, dintr-un motiv simplu: mie îmi plăcea să citesc. Vreau să îți mărturisesc, drag cititor, că regret acest fapt. Regret că nu am fost încurajată să merg la un profil cu accent pe matematică, desi iubeam la un nivel acceptabil această materie. Eram mai grea de cap, dar cu ajutorul potrivit și insistențe, reușeam. Regret acest fapt, pentru că știu, acum, că m-ar fi adus mai aproape și mai ușor de ceea ce iubesc să fac azi, de ceea ce sunt, de ceea ce pot, dar nu știam atunci, iar carțile m-ar fi însoțit și pe acel drum. Dar sunt aici, vorbindu-ți despre cărți, și e bine. Ceea ce vreau să îți spun, de fapt, cu această paranteză lungă, este că te rog să accepți îndrumările celor care vor să te ducă pe drumul care pare mai greu. Poate e vorba de un un profil matematica-informatică sau stiinte ale naturii, sau poate e vorba de o facultate în altă țară sau alt oraș. Asa cum vezi lucrurile azi, nu le vei vedea peste patru ani, cu atât mai puțin peste douazeci și patru. Și ”mai greu” nu înseamnă de fapt imposibil, ci înseamnă doar puțină insistență, puțin efort dozat, puțină disciplină, ”descopăr că pot mai mult”, ”descopăr cine sunt”.

Ajunsă în pragul facultății, am avut standardele crescute, să zic așa, având în vedere posibilitățile, fără să fiu lipsită de modestie. Am avut câteva modele, și am ales o facultate la care se intra greu. Era greu. Știam că pot. De unde știam așta? Învățasem pentru examenul de Evaluare Națională.  Ce legătură are? Învățasem disciplinat, cu program. Mi-am zis atunci, la 14 ani: ”trebuie să intru la liceul cel mai bun”!, ”trebuie să pot alege eu!”. Am tras tare, am învățat, am reușit! Apoi am știut  mai târziu că munca nu îmi este dușman, îmi este aliat. Cititul mă învățase că sunt rezilientă, că pot învăța mult, că articolele și cărțile îmi sunt prieteni, că examenele nu sunt de speriat, că oamenii sunt accesibili și pot fi cuceriți prin cuvinte. Dacă cărțile cuceresc, de ce nu pot cuceri și oamenii? Că tot ei scriu și cărțile. Cuvintele, textele nu erau o piedică, ci o cale, o provocare plină de satisfacții și plăcere în a le descoperi.

Așa cum îți spuneam, nu sunt scriitor de fel, sunt cititor, și mi-e greu să îți explic tot ce înseamnă cititul și puterea lui în viața mea. Cumva, parcă, parcă nici nu vreau să dezvălui totul, ca să rămână superputerea mea, să nu își piardă magia asupra asupra minții mele. Însă prietena mea psiholog, care cunoaște ”harta vieții mele”, și care m-a cunoscut din clasa a patra, dinainte să fiu ceea ce sunt azi, mi-a tradus ce înseamnă acum, în acest moment al vieții, cititul de la 14 ani. Ea mi-a spus așa: ”superputerea ta s-a transformat în capacitatea de auto-reglare emoțională, ai transformat vulnerabilitea în resursă, ai construit o bază internă securizată, ai folosit sensul pentru a vindeca rușinea.” Acestea sunt adevăratele comori care ne fac mai puternici în bătaia valurilor vieții, care vin… cu singurață!

Cărțile nu m-au „salvat” de mine. M-au ajutat să rămân cu mine, până când am devenit suficient de puternică. Am 37 de ani, dar când mă gândesc la cărțile mele, mă simt din nou de 16, și simt mirosul cărții lui John Fawles, ”Magicianul”, care vorbea despre timp într-un fel care era prea de neînțeles pentru mine atunci, dar prea magic ca să nu o citesc.

Provocarea mea pentru tine: Nu îți cer să citești o bibliotecă întreagă. Te provoc doar să găsești o carte — oricare, poate chiar una pe care ai ignorat-o până acum, sau poate cea care m-a provocat pe mine — și să citești primele 10 pagini. Dacă după pagina 10 nu simți nicio conexiune, închide-o și ia alta. Dar dacă simți că te „năucește” și pe tine, continuă. Și nu renunța!